Inima iti bate foarte repede. Sangele alearga prin vene. Si un numai. Il simti peste tot, in 5 secunde simti cum iti strabate tot corpul si cursa incepe din nou. Cronometrul a fost activat dar nu stii de ce si cum s-a ajuns aici. A inceput numaratoarea inversa.
10. Incerci sa-ti controlezi respiratia si ai nevoie de aer rece si de mult spatiu. Realizezi ca nu poti face fata de unul singur dar stii ca n-ai incotro. Si continui. E din ce in ce mai greu, corpul iti e din ce in ce mai slab. Totul se misca. Vrei doar sa intelegi ce ti se-ntampla.
9. Inima iti bate si mai repede. Pare c-o sa iasa din piept in orice moment. Totul era bine acum cateva secunde. Viata ta a luat o intorsatura neasteptata si nedorita.
8. Nu stii cum sa reactionezi. Totul a luat o amploare imensa careia nu-i poti face fata.
Cat de fragila-i viata! Cat de incapabil te poti simti atunci cand ti se scurge printre degete cu viteza luminii si realizezi ca nu poti face nimic ca sa salvezi o secunda, un minut, atat cat sa-ti iei adio de la cei pe care ii iubesti..
7. Iti vrei calmul inapoi, iti vrei linistea, vrei sa te intorci la pozitia aceea lenesa si placuta din canapea. Esti destul de lucid, dar nu-ti poti controla corpul.
6. E uimitor. Asisti la filmul vietii tale, esti protagonistul unei derulari incredibile de imagini, replicile incarcate de sentiment se repeta si pare ca le auzi intr-un ecou, te lasi purtat de valul de trairi care iti inunda corpul.. mintea iti zburda in nenumarate locuri dar nu te poti concentra asupra niciunuia asa cum poate ti-ai dori.
5. Esti absolut convins ca viata se termina aici. Te gandesti c-a fost scurta. N-ai apucat sa faci multe. Esti fericit totusi c-ai ajuns pana aici.
4. Ciudat, dar egoismul dispare. Te gandesti la cei din jur, vrei sa faci cumva sa se calmeze.
…
3. Si te prabusesti.
2. Ceata. Totul e alb.
1. Urechile iti piuie asurzitor pentru un moment, insa acum nu mai esti capabil sa percepi niciun fel de sunet.
Iti pierzi cunostinta.
…
Dintr-o data lucrurile incep sa capete forma. Prosopul ud de pe frunte si-a jucat bine rolul. Sau poate palmele pe care le-ai primit. Solul e rece. Si parca ai primit mai mult aer rece decat ai cerut. Sau poate ca prea rece pentru gustul tau. Nu conteaza. Inca esti aici. Nu te-a mai pupat nimeni atat de cand aveai 1 an.
Stii, ma simt in stare sa-ti daruiesc si viata. Si dac-as putea as face-o, fara sa stau pe ganduri un moment. E o stare care mi-e atat de cunoscuta si pe care am trait-o de atat de multe ori, incat nu ma mai uimeste deloc. Dar, cum tot ceea ce-i frumos dureaza dureros de putin, stiu ca-mi va trece in cateva minute. De ce consider ca-i frumoasa? Pentru ca ma simt atat de bine, atat de diferit, atat de capabila sa iubesc si sa daruiesc totul, incat ma fascineaza. Insa in curand isi vor face intrarea nesiguranta, teama si lasitatea. De data aceasta m-au lasat sa gust putin mai mult din dragostea frenetica. Si trebuie sa recunosc ca doare din ce in ce mai putin, dar nu pot sa-mi explic de ce asta nu ma bucura. Uite-asa a inceput totul:
Lumea aceasta mare ma face sa ma simt atat de mica. Si, totusi, asa mica cum sunt, tu m-ai zarit. Cu o privire mi-ai hranit sufletul pentru o viata. Ce rost are sa-ti marturisesc ca-mi faci inima sa tresara?! Acesta este lucrul cel mai insignifiant. Cum se face ca din ochii tai izvorasc oceane intregi de vise? Sau poate ca e doar colectia ta de inimi, de iubiri, de suspine. Se oglindesc in ochii noilor cuceriri, absorb pe nesimtite prospetimea noilor victime. Inspiri atata pasiune, atata inocenta, atata nebunie, pare ca esti in stare de a da totul fara a cere ceva in schimb.
Si stiu ca te iubesc pentru ca acum ma bucur mai mult de soare, pentru ca a-ti intalni privirea o secunda inseamna a avea la ce ma gandi o saptamana, pentru ca imi lipseste aerul atunci cand te vad zambind, pentru ca ma doare atunci cand nu te vad o zi, o ora, pentru ca simt ca ma-nconjoara aurore de foc, pentru ca-mi plac florile mai mult ca niciodata, pentru ca ma captiveaza tremurul frunzelor si pentru ca prefer sa sufar…decat sa te uit.
Privirea-i inocentă şi păru-i cârlionţat
De o culoare rară, de-un auriu suflat,
Clipitu-i de poveste şi ochii de smarald,
Cu grijă aşezate pe chipu-i blând şi alb,
Zâmbetu-i cald, obrajii-i limpezi
Şi suflu-i argintat, de o splendoare rece,
Ce prin magie a existat,
Toate se-nalţă acum spre veşnicie,
Se duc la Împărat,
Se alintă, fericite, c-ajung unde-au visat,
Acolo unde se-ntâlnesc zorii
Acolo unde se iubesc norii,
Unde se adună visele
Şi se ascund virtuţile,
Unde se simt mai bine ca oricând şi doar la ele acasă,
Se alintă, fericite, pentru c-ajung la Tată.
Azi-noapte mi s-a întâmplat ceva minunat. Azi-noapte mi-am regăsit, în sfârşit, credinţa, speranţa şi forţa interioară. Şi totul datorită Lui. După ce mi-am spus rugăciunea şi în timp ce încercam să adorm am căzut pe gânduri. Gândurile acelea fugitive care te conduc spre un somn liniştit şi care, uneori, mai dau naştere câte unui vis. Prin minte îmi treceau atât de multe.. mă gândeam că vreau să merg la biserică zilele acestea, că am 4 pisoiaşi cărora trebuie să le găsesc adăpost, că ar trebui să mai donez din hainele pe care nu le mai folosesc.. şi, brusc, atenţia s-a fixat asupra unui singur gând: m-am cam îndepartat de Dumnezeu în ultimul timp. M-am lăsat pradă gândurilor negative, neîncrederii, am lăsat o frică absolută să mă cuprindă şi să mă facă să mă îndoiesc de tot ceea ce mă înconjoară. Am realizat că mă rugam pentru un vis care îmi acaparase toată atenţia şi îmi doream atât de mult ca acest vis să devină realitate cât mai repede, încât am uitat complet că Domnul are un plan cu mine şi că tot ceea ce mi se întamplă are un rost. Eram într-o stare de semiconştienţă şi simţeam cum somnul e pe cale să mă prindă de tot, când am hotărât să-mi pun toată credinţa şi toate speranţele în Dumnezeu. Era atât de placută starea aceea… . Atunci am început să mă rog şi… să-mi cer iertare.
Iartă-mă, Doamne. Iartă-mă că n-am fost suficient de puternică, iartă-mă că m-am îndoit de existenţa Ta, iartă-mă c-am îndrăznit să-mi pun întrebări, iartă-mă că am fost nesigură, iartă-mă că am vrut să ştiu mai multe. Deşi căutam, într-un fel sau altul, fapte care să mă convingă de faptul că Eşti real, întotdeauna am ştiut că acolo, sus, există Cineva Divin şi că datorită Lui existăm, datorită Lui suntem astăzi pe acest pământ. Ştiu că poate nu sunt vrednică de iertarea Ta, dar mai ştiu că, în sufletul meu, credinţa a existat întotdeauna. Iartă-mă dacă, în unele momente, am crezut că nu vrei să-Ţi mai întorci privirea spre noi, oamenii. Iartă-mă, Te rog, că m-am întrebat de ce pe unii oameni îi incerci mai mult decât pe alţii. Acum ştiu. Iartă-mă pentru toate acestea, Te rog mult! Ştiu că nu sunt omul care să meargă în fiecare săptămână la biserică, ştiu că merg atunci când simt nevoia, atunci când vreau să mă regăsesc şi atunci când vreau să fiu mai aproape de Tine. Mă întreb cum de mi-a scăpat un lucru de care până mai ieri eram convinsă şi agăţată cu încăpăţânare, şi anume faptul că de fiecare dată când merg la biserică simt cum credinţa mea creşte puţin câte puţin. Mă pot ruga o zi întreagă acasă sau în orice alt loc şi nu mă simt niciodată atât de liniştită şi de împăcată cum mă simt când intru, fie doar şi pentru cinci minute şi fie chiar şi fără să mă rog pentru ceva anume, în biserică. Îţi mulţumesc că m-ai ajutat să-mi amintesc asta.
Mi-am cerut iertare şi m-am simtit împăcată cu mine. Momentul acesta a fost cel în care mi-am dat seama cât de importantă este credinţa în viaţa unui om. Era o stare intensă de linişte şi de placere în care am conştiientizat cât de mult cred în Dumnezeu şi cât de mult mă bucur că o fac. După toate acestea, imaginaţia a început să-mi contureze imagini în întunericul ochilor închişi. M-am văzut pe mine, într-un moment exact ca acesta, în care gândurile şi sufletul meu erau cu Dumnezeu, şi apoi am văzut un şarpe care m-a muşcat de limbă. Iar eu ma zbateam şi încercam să scap de el. În jurul meu apăruseră, brusc, mulţi oameni. Le vedeam doar picioarele şi le auzeam glasurile. Simţeam că vor să mă ajute, dar nici unul nu făcea nimic. Mă luptam singură cu şarpele şi, în acelaşi timp, mă rugam. Mă rugam la Dumnezeu să îmi dea puterea să trec şi peste asta şi mă rugam să nu-mi pierd speranţa şi credinţa. Pe de o parte ştiam că nu se va întâmpla nimic rău, dar pe de alta continuam să ma rog. Într-o fracţiune de secundă am scăpat şi nu mai aveam nimic, de parcă şarpele n-ar fi existat şi nimic nu s-ar fi întâmplat. Îmi revenisem şi credinţa mea era mai mare. Şi eram mai mândră de ea ca oricând. M-am dezmeticit un pic şi eram groaznic de speriată. Am încercat să înteleg ce ar fi putut să însemne visul acesta. De ce tocmai un şarpe? De ce am visat un şarpe? De ce m-a muşcat tocmai târâtoarea aceasta blestemată de Dumnezeu? Singura fiinţă blestemată de Dumnezeu pe acest pământ… . Teama devenea din ce în ce mai mare şi inima îmi bătea mai repede. Şi a fost un alt moment în care m-am convins că aşa cum în basme există atât binele, cât şi răul, pe lume există atât Dumnezeu, cât şi cel rău. Nu-mi place să pomenesc de Domnul în aceeaşi propoziţie în care pomenesc şi de cel rău, dar acum trebuie s-o fac. Pentru câteva momente bune găsisem o variantă de interpretare a visului. M-a cutremurat. M-am gândit că ar putea fi interpretat astfel: oricât de mare ţi-ar fi credinţa, la un moment dat vei avea un moment de slăbiciune. Te vei lăsa pradă răului care nu va pierde niciun moment şi va reuşi să te înhaţe. Nu pot să descriu în cuvinte teama pe care o simţeam. Căutam cu încăpăţânare să văd partea bună a lucrurilor, interpretarea bună a visului. Şi n-a durat mult până am găsit-o. Mi-am amintit că în momentul acela greu mă rugam, şi asta spune totul. Este adevărat că toţi avem momente de slăbiciune şi că cel rău pândeşte cu hoţie să ne atace în cele mai slabe momente cu putinţă, dar important este să nu ne pierdem speranţa că va fi bine. În sensul ăsta ne ajută credinţa, zi de zi. În visul meu credinţa şi speranţele m-au ajutat să înving răul, şi cred cu tărie că asta nu se întâmplă doar în vise sau în basme. După cum spuneam, Domnul are un plan cu fiecare, şi chiar dacă nu reuşim să vedem partea bună a lucrurilor la momentul potrivit, Cel de Sus are grijă să ne readucă pe calea cea bună.
Îţi mulţumesc, Doamne. Îţi mulţumesc că nu m-ai lăsat să ma pierd, Îţi mulţumesc că m-ai învăţat să văd şi partea bună a lucrurilor, Îţi mulţumesc că mi-ai dat tăria să mă ridic de fiecare dată când am căzut, Îţi mulţumesc că m-ai învăţat să cred în Tine, Îţi mulţumesc că mă pui la încercare, Îţi mulţumesc că m-ai învăţat să mă mulţumesc cu puţin, Îţi mulţumesc că-mi dai curaj, Îţi mulţumesc că mi-ai trimis lumină şi căldură în suflet, Îţi mulţumesc că m-ai lăsat şi că mă laşi să Te iubesc !!!
Sper ca ceea ce am scris să-i ajute pe aceia care, poate, la un moment dat, au fost şi ei, la rândul lor, neîncrezători.
E cel care le face si le desface pe toate, cel care le aduce, si cel care le face sa dispara. E detinatorul absolut al tuturor posibilitatilor, al tuturor trairilor, al consecintelor, al vrutelor si al nevrutelor. Pentru mine, timpul e mai mult decat o “simpla” dimensiune a Universului, e un adevarat Creator. Unul caruia nu i se acorda atentia necesara si caruia nu i se poate dovedi puterea. Pentru unii e mult, pentru altii e putin. Pentru mine nu e nici una, nici alta. E exact ce trebuie, atunci cand trebuie, in doza in care trebuie. E acel ceva care-si pune amprenta asupra tuturor lucrurilor care ne inconjoara, asupra a tot ceea ce traim si experimentam, acel ceva care nu se vede, ci se simte. Datorita lui exista explicabilul si inexplicabilul, posibilul si imposibilul, existenta si inexistenta, noaptea si ziua, tangibilul si intangibilul, trecutul, prezentul si viitorul. Poate fi lent, rapid, poate fi aici sau acolo,nicaieri sau pretutindeni. E intotdeauna prezent, desi nu-l vezi niciodata venind sau plecand, si asta deoarece viata este timpul, timpul nostru suntem noi. Nu e material, e absurd, e inexplicabilul insusi, dar e un absurd care-si aduce contributia la tot ceea ce e material sau tangibil in vietile noastre, si nu numai. Se spune ca timpul e cel care fixeaza evenimentele intr-o ordine. E acolo inainte sa te nasti, e acolo cand apare dragostea, e acolo cand dispare, e acolo atat timp cat existi, dar continua sa fie si dupa moarte. In acelasi timp, si iata cum e folosit din nou, cu scopul de a pune aceste randuri intr-o ordine, timpul iti poate fi cel mai bun aliat, dar si cel mai aprig dusman, pentru ca, uneori, trecerea rapida a timpului ne face bine, alteori… ar fi mai bine dac-ar sta in loc. Creatorul acesta, desi de neinlaturat din vietile noastre, nu le controleaza in totalitate, pentru ca alegerile le facem noi, insa timpul le completeaza cu consecintele lui. Tocmai de aceea, singura caracteristica a timpului care nu are (inca) un antonim este ireversibilitatea, dar, vorba aceea, toate la timpul lor.
